Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

BINE ATI VENIT PE ACESTA PAGINA!

Poate aici veţi regăsi un strop de linişte sau un loc unde v-ar place să zăboviţi în clipa de taină!

duminică, 14 noiembrie 2010

sâmbătă, 30 octombrie 2010

CEEA CE NU ŞTIAI...


Îţi spuneam odată că sînt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei
şi a văzut cum văd şi eu
prin somnul pămîntului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului.
Numai nesfîrşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd pentru că lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci...m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzîndu-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!

Copyright:Viorela Codreanu Tiron

Poeta şi eternul feminin - Cronica de prof. univ. dr. Albert Kovacs

Poeta şi eternul feminin



Lecturînd poemele din acest volum rămînem copleşiţi de frumuseţea pură care se degajă de pe fiecare pagină. Ne cuprinde forţa torentului suav al afectivităţii, sinceritatea neîngrădită, cu-rajul în afirmarea frumuseţii corpului şi a dragostei polivalente în condiţiile uman-feminine moderne, .deloc simple, mai degrabă ameninţate. Această existenţă este marcată de pasiuni profunde, taina umilind luciditatea intelectului cu adevăruri superioare şi puterea binelui, a generozităţii prin abilitatea instinctului, instrument al autoapărării/autoafirmării venind dinspre senzu¬alitate, bucuria erotică şi darul iubirii. Da, darul iubirii atotputernice şi discrete, care pare a fi, alături de frumuseţe şi taină-enigmă, constituanta-fundament a eternului feminin.
Femeia, ca şi bărbatul, este, înainte de tot şi de toate, om. Înainte să fie român, maghiar sau francez. Sau, înainte să fie poet. Şi, bineînţeles, este egală cu bărbatul în toate. Dar este, în acelaşi timp, alta ca trup şi ca suflet. Cine încurcă/inversează în plan ideatic, juridic sau pragmatic cele două sexe (prin "căsătoria" homosexuală sau lesbiană) merge împotriva firii, provoacă sfîrşitul apocaliptic al civilizaţiei umane. Această judecată, bineînţeles, nu exclude, ci implică toleranţa şi compasiunea. Identitatea sexuală favorizează (şi defavorizează) ambele sexe. Bărbatul apare mai puternic în sfera gîndirii şi cunoaşterii 'raţionale, femeia în lumea afectivităţii. Realitatea psihologică, condiţionată de cauze sociale, a rămas însă mult timp fără efecte în planul creaţiei artistice. Astfel, probabil în poezie primează afectivitatea, cunoaşterea intuitivă faţă de cea raţională, dar poeţii mari ai Renaşterii şi ai timpurilor moderne au fost, aproape fără excepţie, bărbaţi. Pînă în secolul al XX-lea, cînd apare o Marina Ţvetaeva, o Ana Ahmatova, Nemes Nagy Ăgnes. Sau în literatura română, o întreagă constelaţie de talente, de la Magda Isanos, Ana Blandiana, Angela Marinescu, pînă la Monica Pillat, să zicem, care a publicat, recent, dintru-un nou vo¬lum, o admirabilă pagină de versuri în revista România literară.
Viorela Codreanu Tiron ocupă în această constelaţie un loc aparte. Universul ei se înfiinţează pe fundamentul real al exis¬tenţei noastre, într-o epocă marcată de ameninţări. Este acelaşi univers poetic care apare în întreaga literatură universală modernă sub semnul înstrăinării, angoasei, al singurătăţii, iar în contextul postmodernismului, sub semnul renunţării fatale la va¬lori autentice: la comunicare şi dragoste, la frumos, adevăr şi bine. Poeta în actualitate creează imaginea condiţiei umane actuale, cu dezastrul în prim-plan ... Protestul, durerea, speranţa rămîn în subtext.
Viorela Codreanu Tiron procedează altfel. Doar în motto-ul volumului face trimitere la lumea existenţială, grav ameninţată prin cuvintele din Cartea lui Iov: " ... haifa mea s-a prefăcut În instrument de Jale şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare"; în prima poezie - un fel de adresare către o Muză travestită, un fel de rugăciune - este exprimată cu o captivantă forţă artistică, cu un adînc sentiment de dăruire, dorinţa de a opri timpul haotic, iar în continuare aceea de a ucide întunericul ce se revelă în Visul de sticlă unde apare prima ipostază a luminii ocrotitoare, salutare:
"Ca să ucid întunericul! din adîncurile sufletului! trebuie să înotl prin fumul existenţei;/ să mă reîntorc/ dincolo de începuturi/ să aflu şi să găsesc/ limanul luminii ocrotitoare/ ce arde în visul de sticlă." Dar imediat sînt implicate alte motive: vama somnului, vama viselor cu prima semnificaţie sugerînd Ţara Făgăduinţei, urmată imediat de o a doua semnificatie - cea a visului erotic sugerat şi a visului destrămat În albia s~mnului de nesomn.
Creată din centrul motivelor contrastante, întreaga carte este o singură operă - o operă adevărată, doar că cititorul percepe micropoemele ca piesă aparte, perfect închegată şi suverană de fiecare dată. Dar în fiecare dintre ele sună ş} răsună aceeaşi simfonie polifonică a motivelor poeti ce. In acelaşi timp micropoemele au o structură aforistică cu rime filosofice polare, cu stilul bogat în oximoroane şi frecvente recursuri la paradoxuri propriu-zise sau absconse.
Motivele sînt de diferite feluri şi ca suport - obiectual, arhetipal, psihologic - şi ca semnificaţie. Matricea lor adevărată este polivalenţa şi originalitatea. La suprafaţă sistemul motivelor nici nu se observă. Fiecare semnificaţie-sugestie îşi are un statut de afectivitate, emoţie, de trăire autentică autorizată de o sinceritate în substanta ei absolută. Fără să existe o ierarhie propriu-zisă a motivel~r poetice originale, percepem, identificăm o seamă de motive fundamentale dominante. Poetul-poeta asumă pînă la ultima picătură de sînge, pînă la ultima suflare a su¬fletului dubla existentă a bărbatului si a femeii. Sînt asumate la cel mai înalt grad al' credibilităţii t;upul, sufletul, existenţa şi ameninţarea, dragostea dureroasă, reciprocă şi respinsă, credinţa si necredinta ...
În centrul universului artistic real-imaginar se află astfel conştientizarea existenţei, motivele ontologice. De aceea se pleacă de la motive arhetipale, de la elemente ca pămîntul, cerul, apa şi focul, de la inimă, mîini, cer şi stele. La semnificaţiile acumulate pe parcursul istoriei civilizaţiei se adaugă sensuri noi, trăiri proprii. Fluxul textului poetic se distinge prin concertul armonic-dizarmonic al motivelor, prin mişcarea dialectică a polarităţilor din sufletul fiinţei umane, prin asumarea cumulată fără rezerve a fericirii, bucuriei, suferinţei, disperării şi~ totul sub semnul axiologic al binelui, adevărului, frumosului. In poezia română feminină, Viorela Codreanu Tiron, ca şi Monica Pil1at, se distinge prin accentuata exprimare a eternului feminin, prin desfăşurarea motivelor aferente, om ni prezente şi plenare.
Motivele arhetipale sînt luate în p~sesie ca instrumente ale poeticii. Iată o destăinuire din poemul Intotdeauna, în care "ele¬mentele" sînt înzestrate cu o nouă semnificaţie: măsura dragostei fără limite: "Am trăit o mie de vieţi/şi-n fiecare te-am iubiti o dată ca apa,! altă dată ca focul,! apoi, pămînt m-am făcut,! şi cer m-am făcuti risipindu-mă-n ziua şi noaptea! de pe genele tale".
Iar în Puncte cardinale se mai adaugă un sens: "Cerul şi pămîntul/ apa şi focul,! toate ne-au unit,! pînă cînd limbile de foc/ ale incertitudinii/ ne-au transformat în puncte cardinale".
Poetica miturilor-motivelor facilitează schimbarea sensuri lor pînă la cele contrare, după modelul focul-soarele care este sursa vieţii, dar care poate şi să o ucidă; focul-soarele este sursa luminii, dar focul arde, distruge şi în infern. Poeta ne spune:
"Prin ochii somnului scăpătatl voi dormi în pîntecul pămîntului/ pînă cînd inima ta va slobozit cercul de foc ce mă leagă! de trupul izv9rului/ ce firesc curge/ dar nefiresc ţîşneşte din pustie".
In Depărtarea singurătăţii avem o fascinantă suda¬re/respingere reciprocă a două motive: "Cînd sfîşiaţi de propriile noastre singurătăţi/sîntem abandonaţi pe insula iubirii,/ trupurile noastre sînt roase/ de vînturile aspre şi pustiitoare/ ale propriilor noastre destine[ ... ]/ şi-atunci de-abia ne întrebăm:/ la ce bun atîtea sfîşieri /pentru o banală singurătate în doi?"
Singurătatea şi înstrăinarea conştientizată şi neacceptată con¬stituie reversul medaliei - ameninţarea pe adresa dragostei în so¬ci etatea postmodernă. Provocarea se datorează nu doar mediului, ci inerţiei, pasivităţii partenerului care este şi el înstrăinat faţă de sine însuşi. Astfel în Dialog simplu poeta se confesează: ,,- Sînt iubirea! mila şi mîngîierea! înţelegerea şi speranţa/ bucuria, adevărul şi viaţa!/ Tu cine eşti?/ - Eu?! Omul care-a uitat să se bucure". Poeta ştiind să bucure, ştie să facă şi o declaraţie de dragoste miraculoasă, cu o forţă nelimitată 'l sincerităţii şi dăruirii, confesiune inexprimabilă prin cuvinte (Inflorire).
Chiar dăruirea totală a femeii are însă condiţii specifice sexu¬lui frumos. In Chemare ni se dezvăluie: "Rătăcesc şi-acum prin grădina sîngerîndă!căutînd un drum spre tine şi inima ta.!Mi-e teamă să m-apropii de tine mai multi cînd fiara flămîndă pîndeşte din umbră/şi ştie că depărtarea de tine ucide încet.! Chiar dacă mîinile-mi ard de dorul îmbrăţişării/ şi inima se sfîşie de această depărtare impusă! iar auzul mă doare de dorul cuvintelor tale/ rămîn pretutindeni alături de tine/ aşteptînd un semn, o chemare".
La fiecare pas sîntem vrăjiţi de frumosul pur al trupului care se dezvăluie cu sfială şi cu subiectivitate - un adaos la obiectivitatea Venerei. La fiecare pas sîntem sensibilizaţi de o dragoste generoasă asumată cu riscul vieţii şi morţii pînă la capăt ca destin. Ne copleşeşte eternul feminin cu implicarea tainei, a enigmei ca o condiţie a firii, a existenţei, a firescului, a naturii. Cu mintea, cu cuvintele nu poţi să descifrezi această enigmă, dar poţi să arăţi, să sugerezi.
Iată micul poem Taina: "Ca să aflu taina mormîntului! m-am scufundat în ape/din ce în ce mai adînci.! /Mai port şi-acum urmele/ acelor scufundări în mine,! si sînt mult mai bătrînă! decît stîncile ce mă înconjoară.! Dar .... tainei ... nici nu-i pasă /de scufundările mele în mineI rămîne acolo, cuminte, pîndind .... "
Prezenţa motivelor propriei arte poeti ce în versurile Viorelei Codreanu Tiron stă mărturie a originalităţii şi autenticităţii actului de creatie.
Pe fundalul devastatoarei subculturi promovate la TV şi la cinematografe (expunerea monstruoşilor sîni siliconaţi şi a organului genital pe scenă, în public, cu mimarea naturalistă a împerecherii animalice) existenţa unei erotici autentice condiţionate de frumuseţea corpului şi de satisfacţia-bucuria de natură firească, biopsihică poate să ne pară o adevărată minune, dar minunea există!
Motivele cuprind permanenţa pendulării dintre realitatea psihologică trăită şi imaginarul metaforic-fantastic-cosmic ca un reper cardinal al creativităţii. Găsim însă şi poezii-arte poetice propriu-zise. Dintre ele cea mai reuşită este cea intitulată Cuvinte: "Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,! rămase nespuse,! pe toate le-am cules/ şi le-am spălat cu rouă-de-soare,! le-am presărat pe ropotul ploii! şi le-am înfipt în mare,! de unde valul le-a adus la picioarele tale.! Să nu te apleci!/ Eu am ţinut odată valul în mîiniI şi-am presărat fire de iarbă/ pe creştetul universului/ şi-am văzut:/ Deasupra .. .! Dedesubt. . .! Nimicul îşi face culcuş". ~
Cuvinte ... In privinţa stilului se mai întîmplă ca după un titlu cu cadenţă eminesciană - de exemplu, Atît de mult - să urmeze un text liric modern fără cadenţă romantică, cu un ritm ascuns evitînd discursul linear, implicînd autoreflexia. Putem vorbi despre însemnele postmodernităţii? Da, dar la Viorela Codreanu Tiron există totuşi melodia, muzica într-un sens mai specific.

Într-o notă amicală, poetul Viorel Sînpetrean a făcut o fină observaţie: "Intr-un început de secol în care lumea îşi caută noi teritorii de respiraţie şi supravieţuire, cînd modele de toate tipurile şi în toate segmentele tind să acapareze, cîtă vreme faptele sînt înlocuite cu spectacole derizorii, a încerca să ocroteşti sunetul pare anacronic. Şi totuşi, cu cît furia post¬postmodernistă îşi devorează idolii de carton şi de vorbe, cu atît sunetul originar pare mai puternic.
Poeta Viorela Codreanu Tiron este obsedată de ecoul sunetului originar, ceea ce conferă individualitate poemelor sale de o studiată şi îndelung cîntărită simplitate".
Analiză perfect concludentă. Cititorului ideal vocea poetei îi va apărea doar ca o confirmare a talentului şi, eventual, ca o consecinţă a meditaţi ei lirice nu atît spuse, cît exprimate, sugerate. Demersul poeziei "de a ocroti sunetul" stă mărturie a unităţii formulei sale lirice greu de încadrat într-un anumit curent sau în -isme; unele procedee-motive au ca sursă simbolismul. Bineînţeles, poate fi vorba de modernismul clasic posterior avangardei şi suprarealismului şi, în unele cazuri, de formula aşa-numitei lirici eterne. Nu exclud nici o nouă denumire. Romul Munteanu avansează, în plan general, următoarele: "Viorela Codreanu deschide calea unei noi literaturi a sentimentelor, despovărate de modelele tradiţionale uzate".
După apariţia cărţilor de poezie anterioare, Zidire În cer (1998) şi Anotimpuri ostile (2000), volumul Ochiul somnului ¬darul iubirii marchează o importantă etapă a matu~ităţii poetei. Este o ultimă confirmare valorică a drumului ales. Insă drumul, cred, duce mai departe spre noi cuceriri, spre noi înălţimi. Poate va crea forme lirice în acelaşi gen, dar mai ample. Poate limbajul ei se va îmbogăţi pe seama cuvintelor noi - colocviale, neologisme, anglicisme - din care poeta va crea, ca şi pînă acum, în maniera sa proprie, noi motive real-imaginare, fantastice şi cosmice. Felicitări şi drum bun în continuare!

Albert Kovacs

CUVÂNT ÎNAINTE LA VOL. VRAJ-B-A CLIPEI

Cuvânt înainte


A rămâne preţ de o lectură atentă faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON şi apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul şi nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... paşnic dintre Vraja clipei şi Vrajba clipei, cele două ipostaze şi titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări.
Poezia de faţă, că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde sau nu întru totul intenţiei nemărturisite a autoarei, încearcă să întreţină o pace (totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranţa de ordin superior şi înţelegerea raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă a tuturor contondenţelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanţei voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii luiDumnezeu?
Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăieşti în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forţe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează şi ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câştigul este această veşnică încercare, pentru că aparenta reuşită faptică e iluzie.
Câtă risipă de viaţă face viaţa pentru aceasta! Oare de aceea e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morţi. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / şi a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelaţia supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai nelinişte, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, raţiunea existenţei noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbuşesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine. Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea?
Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditaţie când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo în ele şi între ele întreaga corolă de valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala linişte învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă şi a celei de vrajbă.
Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite biruitor, prin profunzimea francă şi înţelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul sărutului şi nu al biciului.
Într-o lume care cultivă cu fervoare şocul, instinctele gregare iraţional şi premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea şi în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morţii cu industria frumosului confecţionat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiţia sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerităţii sclipitoare şi zornăitoare.
Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un şirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut şi au crescut din zicerile – perle născute şi crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viaţa e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinţei... Cunoaşte-te pe tine însuţi... Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Poet te naşti, orator devii... Nu voi muri de tot... Ştiu că nu ştiu nimic...
Vă mulţumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuţi.

Ştefan GOANŢĂ


sâmbătă, 25 septembrie 2010

Dublu Eveniment Cultural la Uniunea Scriitorilor din Romania


Pe data de 17 septembrie 2010, orele 17, a avut loc la Uniunea Scriitorilor din Romania
UN DUBLU EVENIMENT CULTURAL
(lansarea volumelor de poeme a poetei Viorela Codreanu Tiron)
Vraj-B-a clipei
şi
Darul iubirii - vol. bilingv romano-albanez
Au participat:
Dr Luan Topciu - ministru consilier al Ambasadei Albania in Romania
Prof. Dr. Gelcu Maksutovici - Presedinte de Onoare a Uniunii Albanezilor din Romania
Prof. Dr. Albert Kovacs - Presedintele Fundatiei Dostoeievski
Prof. Univ. Elena Loghinovski - Presedintele Fundatiei Culturale Est-Vest
Baky Ymery - poet, traducator
Actor Valentin Uritescu
Actrita Doina Ghitescu
Trupa de Teatru InDArt