Motto:

La naştere, se spune, ţi se pune un semn pe frunte... Mie mi s-au dat cicatrici în formă de gură, răni sângerânde... şi multe altele…  Nu mă vaiet, nu mă plâng! Încerc să trăiesc alături de voi şi să vă înţeleg dincolo de clipa plină de vrajă sau vrajbă!

Tot ce vă spun

Am străbătut

întinderea de piatră goală,

pustiul străjuit de stânci

acoperite cu gheaţă

şi-am întrupat cuvântul

ca să înţelegeţi

tot ce vă spun

şi, mai ales,

ce nu vă spun.

Oare cine sunt?

Sunt, oare, pana de pasăre

rătăcită-n agonia zborului?

sau izvorul secat din lacrima toamnei?

Sunt amurgul înnourat

de-acele ploi îndelungate?

sau doar o ancoră legată de cer

şi aruncată-n oceane?!

Sunt, dar vreu să ştiu

ce ferecă

porţile dinspre Tine?

 Îmi vei spune vreodată?

Spune-mi

de unde încep şi de unde vin

gândurile – aceste amintiri

dintr-un trecut-netrecut?

Şi unde s-a pierdut tărâmul

pe care, până şi noaptea,

florile sunt luminoase?

Şi, spune-mi, dacă ştii,

unde este cumpăna de sus

a izvoarelor? –

locul în care

până şi sufletele uscate

pot înflori măcar o dată?

Clipa

Se-aşterne ceasul înserării,

iar rememorarea pătrunde tiptil

în mine… şi în timp;

aducerea-aminte se grăbeşte,

ca nu cumva să uit ceva.

Şi vine, vine precum fulgerul

clipa –,

clipa când trebuie să dau socoteală:

când, fără remuşcare, memoria

îmi propune, acum:

„Jocul chibzuinţei!“

Copii blestemaţi

                        Florile – aceşti copii ai soarelui,

blestemaţi să nu-şi vadă părintele

nicicând,

dar care vieţuiesc,

alături de muşchiul mustind de apă,

fără putinţă de-mpotrivire

sunt darul divin din care curge

firul de apă ce naşte oceanul.

De ce călcăm peste aceste flori?

Numai un univers de iubire

Numai un univers de iubire

cer timpului şi Ţie!

apoi toamna poate veni,

pentru că nu-mi va mai fi teamă

de nici o frunză căzută.

Numai un univers de iubire, 

te rog, Doamne,

îngăduie sufletului meu să-l ardă,

pentru că nu vreau ca aici,

aurindu-se,

drumul meu să sfârşească

fără putinţă de-nălţare.

Dumnezeu tace!

Către Tine, Doamne,

privirile au rămas pironite!

aşteaptă să le arăţi 

unde-ai ascuns

taina pământului

şi a vieţii de aici?

Auzul se-ncordează

s-audă ceva!

...............................

Dar Dumnezeu tace!

şi morţii mei...

tac alături de El.

Un loc pentru rugă

Ieri, mă refugiam

în lumea viselor fără sfârşit,

furişându-mă în acest univers

tot atât de uşor ca un copil.

Azi, lumea nevinovăţiei

a devenit un simplu anonim

îngropat undeva,

fără nume,

fără o cruce în semn de popas:

„Loc pentru o rugă fierbinte“!

Din vol. Vraj-B-a clipei/ copyrighr: Viorela Codreanu Tiron